Doba ţărănească cu strune şi fluierul din lemn
- darurile codrului pentru aleanul românului
Pământul are zestrea lui de instrumente vii cu care ne povesteşte din tainele lui: susurul apelor, unduirea ierbii, foşnetul copacilor, glasul atâtor vieţuitoare care-mai-de-care mai frumos cântătoare, sunetul lemnului când îl bocăne ciocănitoarea şi câte alte sunete.
Văzduhul, are şi el graiurile lui: vânt, tunet, adiere, picurul ploii… Acestea toate, oare , ce sunt altceva decât iubirea lui Dumnezeu venind către noi în atât de felurite moduri?
Românului, frate cu natura, fiind înzestrat de Dumnezeu cu darul de a înţege glasul pământului şi al văzduhului, nu i-a trebuit mult până să îşi facă un ,,fluiersaş de soc” ,,să cânte cu foc” seara pe colină sub streaşini de stână.
Dacă stau să mă gândesc, primul fluier al copilăriei mi-a fost o tulpină de păpădie. Tata cânta în frunză şi în solz de peşte - părţi din natură pe care românul le-a transformat în instrumente muzicale; nu-i oare asta dovada prezenţei darului divin în fiinţa românului ?
Fluierul, doba ţărănească cu strune, cetera, tulnicul, cavalul şi alte multe instrumente ale noastre, sunt făcute din lemn- ,,element viu” pe care ni l-a oferit, întotdeauna, cu atâta dărnicie natura. Noi, românii, am deschis ochii aici în ,,Grădina Maicii Domnului ” cum ne place nouă să îi spunem acestui loc numit ,,România”, loc pe care, considerăm, că însăşi Dumnezeu n-i l-a dat, anume, nouă!
Dumnezeu, în dreapta lui socoteală, ştiind că soarta neamul românesc va fi una grea datorită aşezării noastre aici la răspântia popoarelor, ne-a îndulcit vieţuirea dăruindu-ne harul de a înţelege glasul pământului, priceperea de-a desluşi uşor melodicitatea naturii iar, darul cunoaşterii tuturor meşteşugurilor artistice, ,,îndelunga răbdare(altfel cum am mai fi aici, noi, românii ?), vorbitul în dodii; pe deasupra, ne-a insuflat priceperea de-a ne construi instrumente vii, din darul copacilor. Cu ajutorul lor aveam a ne alina sufletul, a ne trăi bucuria ori tristeţea, puteam comunica între noi la distanţe mari etc.
Ne-a mai dat Dumnezeu darul izvoditului de viers, vorba ceia: ,,Stiu, cântând, lucra din greu/ Cu gându la Dumnezeu ./Că aicea El m-o pus/ Între răsărit şi-Apus. /Nu vreu ce-i al altuia da-îmi păzăsc ograda mea”!...
Acum, doar iaginaţi –vă: Cum să fie ciobănaş fără fluieraş? Cum ai putea să îţi imaginezi o stână fără tulnic ori bucin? Cum ar fi o nuntă ori un botez fără muzicanţi?
Cum ar fi jocurile fără dobă şi dobaş, fluieră şi fluieraş, ceteră şi ceteraş?
În Harghita, la Tulgheş, încă mai fac parte din acompaniamentul obişnuit al Ansamblului Artistic de Amatori ,,PLAIURI TULGHEŞENE” aceste două înstrumente tradiţionale pe cât de vechi, pe atât de vii şi pline de viaţă: ,,doba ţărănească cu strune” şi fluierul.
Se spune că, fluierul este un instrument care s-a desprins din ramura copacului sub care, cândva, un cioban îşi plângea oile pierdute.
Fiindu-I milă de el, Dumnezeu, a luat o crenguţă din socul sub care plângea ciobănaşul, i-a construit fluierul şi i l-a pus în braţe să-şi ,,stâmpere năcazul” cu el şi, ce să vezi? Oiţele au auzit glasul dulce al fluierului, amestecat cu dorul şi jalea stăpânului şi s-au întors la el.
De atunci, fluierul nu a mai tăcut pe meleagurile astea, iar asta se întâmpla de mult, încă din vremea lui Noe.
Aşa a hărăzit Dumnezeu românului; să îşi facă datoria acolo unde îl duce viaţa şi aşa mi-o hărăzit şi mie, să ajung dobăşiţă.
Doba ţărănească cu strune, ca instrument, a apărut şi ea tot dintr-o necesitate şi tot din darul copacilor; de dragul tinerilor ce se căsătoreau, iar bucuria lor trebuia să se facă auzită cât mai departe.
Românului, atent la toate sunetele pădurii, i-o fi plăcut cum sună lemnul ,,scorburit” sub ciocul ciocănitoarei.
- Voi aţi auzit-o bătând? Eu da!
- Este exact ca sunetul dobei cu strune, doar că se aude mai blând!
Lemnul rămâne viu; el cântă la fiecare atingere, în diverse game, după esenţa din care ,,s-a născut” instru mentul în combinaţie cu darul şi priceperea celui care îl foloseşte şi îi bate sau îi ciupeşte corzile.
Nu m-am gândit vreodată că voi ajunge instrumentist.
De fapt nici nu mă consider aşa ceva - acolo se cere multă învăţătură!
Eu sunt doar ,,un dobaş” rudimentar care s-a trezit deodată cu băţul în mână, de parcă aş avea o prelungire naturală acolo. M-am trezit pe la 50 de ani că am de făcut şi această slujbă. Ritmul îl aveam ascuns adânc în suflet şi ADN . Le pusese acolo, Dumnezeu, aşa cum oricărui roman, i-a dăruit odată cu sufletul, darul ştiinţei tuturor meşteşugurilor pentru care era hărăzit pe pământul ăsta.
- Cum a fost? Iată cum: La început, după ce am făcut rost de dobă, prin anul 2009, au mai
venit câte uni, despre care auzisem că au mai bătut la dobă pe ici pe colo pe la vre-un joc la şură cândva, dar nu ţineau ritmul cum trebuie şi nu i-am mai chemat.
Apoi o perioadă, (2010-2012), a zis soţul meu Ştefan Pop(Nucu- cum ştie lumea-n sat).
Cu timpul au început, ba unul ba altul din taraf, să lipsească şi neavând încotro, am luat într-o zi doba,(singură fiind) şi am început să cânt din gură şi să bat ritmul să văd ce-o fi.
A mers ca uns! Parcă aş fi zis la dobă dintotdeauna! Nu îmi venea să cred!
Dacă am văzut aşa, la repetiţii, l-am lăsat pe Nucu cu clarinetul pentru partea muzicală şi eu băteam doba. Ceilalţi nu au mai venit la repetiţii, din pricina nevestelor care se supărau că nu-i mai prindeu duminicile pe acasă, astfel chemându-I doar când aveam ,,cântare”.
Doba noastră, (violoncel bătut- cum ne-a spus Dl Profesor Universitar, Ovidiu Papana, că e cunoscut în mediul academic), este cam de prin anii de de după război, dacă nu mai dinainte.
Dobei noastre nu-i ştim meşterul făurar, doar, al dobaşului, Octăvel(d.1960), care zis la ea pe la toate nunţile, din Dămuc jud. Neamţ până-n Corbu şi Tulgheş; acesta a lăsat-o moştenire la nişte nepoţi de soră, iar noi am cumpărat-o de la aceia. Deşi nu mai avea decât cutia de rezonanţă întreagă, am cumpărat-o, aşa cum era(pe-o 100 de Euro), că ne-a zis cineva(tot un lăutar) că ,,lada”(cutia de rezonanţă), e cea mai importantă, în rest, se pot face toate celelalte care sunt lipsă.
Am adus-o acasă şi împreună cu Nucu i-am făcut cordarul, cheiţele, corzile, am vopsit-o, şi iată, în ziua de azi încă mai are viaţă în ea.
Viaţa ei se răsfrânge asupra mea de parcă ne-am îmbărbăta una pe alta iar împreună cu fluierul zicem jocurile în fiecare duminică spre marea bucurie a pruncilor din ansamblul nostru,(Ansamblul Artistic de Amatori ,,Plaiuri Tulgheşene”), cu care umblăm prin ţară, bucurând pe mulţi cu frumuseţea celor paisprezece jocuri româneşti autentice din Tulgheş, adunate sub numele de ,,Roata Stelelor”.
Lângă acestea, frumuseţea straielor, care toate sunt cele pe care mai demult le-au purtat bunicii, părinţii, ori unchii şi mătuşile acestor copii, vin să întregească bucuria cu care ne urmăresc cei care ne sunt spectatori.
Şi acum, pentru că românul s-a născut poet iar eu sunt din aceeaşi sămânţă, nu pot încheia altfel decât cu nişte versuri, răsărite pe loc, cu gândul la oamenii acestor plaiuri, la tot ce am trăit şi tăiesc, în acest loc de basm numit Tulgheş, în acelaşi timp, încercând să mă ţin în interiorul temei date.
1. Gândul meu
Codrule, cu frunza ta, ai umbrit cărarea mea
Şi mi-ai răcorit faţa, când mă bătea arşiţa.
Soc mi-ai dat să-mi fac caval, să-mi alin şi dor şi-amar.
Dintr-o scorbură rotundă, dobă am, ca să m-audă
Lumea-n deal şi-n valea lungă…
Dintr-o scândură de brad, mi-am făcut, să dorm, un pat.
S-o-nvoit mesteacănul, din el, să-mi fac tulnicul.
Dintr- un soc cu găurele îi cântam măicuţii mele.
Din sfinte moaşte am scos, un mic fluieraş, de os
Să-I pot cânta Lui Cristos, colindă cu viers frumos.
2. Gândul Ciobanului
Aşa trec zilele mele şi mai bune şi mai rele
Tot bătând cărările şi-ascultând păsările
Cu gândul la mândra mea care, aşteaptă toamna,
Să ne cânte muzica, să sune fain doba
Că s-o împlinit vremea când şi noi ne-om cununa.
Să mă ţâi, Doamne Părinte, cu întreagă, a me minte!
Păstrează-mă sănătos şi la suflet luminos
Să pot urca-n primăvară, cu turmuţa-n munte, iară
Cântând vesel din caval, tot urcând din deal în deal
Cu catâri şi poloboace, stână-n munte să-mi pot face.
3. Mulţumirea
Îţi mulţam Iubite Doamne că m-ai făcut precum sunt,
Io bulgăre de pământ, să pot muncii tot cântând,
În ‘ist colţ de lume sfânt, cel mai sfânt de pe pământ,
Unde toate-ţi cântă Ţie : lemn, ţărână, foc şi vânt !
Rapsod popular
Lăcrămioara Pop